Profesorul de engleză care i-a învățat pe elevii săi tradițiile românești de la începutul secolului XX

Despre Eugen Belivac ați mai citit, probabil, pe pagina noastră de Facebook, unde am anunțat la finalul anului trecut că este marele câștigător al concursului din aplicația Culegătorii de Curaj. Ne-a surprins plăcut atunci pentru că a ales, după ce s-a consultat cu elevii săi care au zis da pe loc, să doneze contravaluarea premiului, o excursie de rafting la Cheile Nerei, pentru a sprijini victimele tragediei #colectiv. Ne-am dorit să aflăm mai multe despre el și filmul documentar pe care l-a realizat alături de elevii săi, așa că i-am luat un interviu scurt. Sunteți curioși să-i descoperiți povestea?

Proiectul video organizat alături de elevii tăi este unul atipic, mai ales că a fost o inițiativă independentă de orele de la școală, nu-i așa? Cum ți-a venit ideea, de la ce a pornit totul?

Eu am pornit mai demult o inițiativă privată, înființând o școală de limba engleză, unde încerc să îi inițiez pe cei mici în tainele limbii engleze, folosind uneori metode atipice. Așa a fost și cu proiectul video pe care l-am realizat împreună cu copiii. Ideea a pornit de la o lecție despre tradiții și le-am propus celor mici să facem și noi un proiect despre tradițiile din zona noastră, folosindu-ne de patrimoniul existent aici, respectiv Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, un loc absolut minunat pe care chiar vă invit să-l vizitați când treceți prin Râmnicu Vâlcea, în drum spre Sibiu.

Cum i-ai convins pe copii să ți se alăture și cum au văzut ei provocarea de a fi parte dintr-un film documentar? 

Nu i-am convins deloc sau, mai bine zis, nu a fost nevoie să-i conving. Le-am pus pur și simplu întrebarea „Ce-ar fi dacă am face un filmuleț documentar despre cum se trăia acum 100 de ani?”. Atât a fost nevoie pentru că au început să-și imagineze cum ar trebui să fie, ce ar trebui folosit, unde anume ar trebui filmat, (unii dintre ei știind deja muzeul). A fost un entuziasm general care, sincer, m-a molipsit și pe mine. Toate detaliile ulterioare, cum ar fi obținerea de aprobări, găsirea de costume potrivite, găsirea unei echipe de filmare care să vină în acest parteneriat, toate au fost rezolvate imediat, găsind sprijinul necesar la fiecare din cei implicați în acest proiect fără a fi nevoie de explicații suplimentare și cu o deschidere care m-a bucurat enorm. Despre copii, vă pot spune că dorința lor de a fi parte dintr-un film documentar a fost atât de mare, încât nu cred că și-au pus măcar vreo secundă problema obstacolelor sau a greutăților prin care ar putea trece. Și aceasta a fost o lecție extrem de importantă, pe care am reînvățat-o de la ei.

Care au fost obstacolele pe care a trebuit să le depășiți, ce a fost cel mai greu?

Sigur că cel mai important obstacol a fost lipsa experienței în acest domeniu, cel al realizării de filme. Însă, fiind pasionat de imagine și având în spate entuziasmul copiilor și dorința partenerilor noștri de a face ceva cu adevărat frumos, am ajuns să considerăm toate obstacolele ivite drept niște pietricele peste care am trecut ușor. Am pornit la realizarea acestui film, vorbindu-le celor mici în termeni de realizare a unui proiect, cu etapele prin care trebuie obligatoriu să treacă: conturarea ideii, documentarea pentru realizarea filmului, stabilirea necesarului de echipament video, stabilirea elementelor de recuzită, butaforie, elaborarea planului de idei, planificarea zilelor de filmare etc. Toate aceste lucruri le-am făcut cu cei mici și, spre surprinderea mea, au intrat în acest rol și l-au abordat cu toată seriozitatea de care puteau da dovadă. Au fost momente haioase, au fost și momente mai tensionate când se mai ciondăneau fetele cu băieții și viceversa, au fost momente magice când, în timpul pauzelor de filmare, au descoperit magia jocurilor în aer liber din copilăria noastră, au avut parte de experiența mâncatului de slănină cu ceapă și brânză, ruptul pâinii sau mânacatul mămăliguței din castronul cu lapte. Au fost clipe deosebit de frumoase, de la un capăt la celălalt al derulării proiectului.

Cât de importante sunt pentru tine proiectele interactive pentru elevii tăi și care e feedback-ul de la ei? 

În procesul educațional, întrepătrunderea disciplinelor de studiu și realizarea acestor proiecte interactive cu copiii sunt cruciale. Sunt convins că în aceste două săptămâni cât a durat proiectul, copiii au învățat mult mai multe lucruri fiind expuși situațiilor practice decât în zeci de ore de stat în bancă. Feedeback-ul de la filmări s-a putut citi pe fețele lor în seara când, împreună cu părinții, partenerii noștri de proiect, colectivul de oameni minunați de la Muzeul Satului din Bujoreni și prietenii noștri, am organizat vizionarea publică a filmului documentar.

Atunci când realizează ceva cu adevărat memorabil sau când au parte de o reușită oricât de mică, copiii trebuie apreciați și lăudați. În ultima perioadă, din cauza programei tot mai stufoase și a lipsei de timp, educatorii ajung să își critice elevii mai mult decât îi apreciază pentru evoluția lor. Iar acest lucru poate duce la apariția unor frustrări în rândul celor mici. Prin organizarea vizionării filmului documentar, am încercat să-i fac pe copii să se simtă speciali, așa cum sunt, de fapt. Iar pe părinți, prin ceea ce am realizat cu copiii lor, i-am „obligat” să le spună copiilor seara, acasă, înainte de culcare, cât de mândri sunt de ei.

Ce alte proiecte plănuiești împreună cu ei?

Acest film documentar are și o parte a doua. Deocamdată este doar o idee pe o hârtie, însă, până la vacanță de vară, avem timp să o concretizăm într-un plan și, mai apoi, într-un nou film documentar. În afară de acest film documentar, îmi doresc să-i aduc pe cei mici pasionați de imagine într-un fotoclub sau asociație, unde să-i învăț despre imagine și să creăm lucruri minunate împreună.

Ce înseamnă curajul pentru tine?

Sunt multe moduri de a defini curajul. Pentru mine, fiind educator, curajul în profesia de dascăl este de a recunoaște atunci când ai greșit în fața copiilor sau când pur și simplu nu știi ceva. Este o ocazie extrem de bună de a-i învăța să caute informația, să o filtreze și să extragă ceea ce au nevoie. În plan personal, curajul este dorința de a-ți depăși limitele proprii. Societatea românească este, se pare, într-o permanentă competiție cu vecinul și capra lui. Chiar și în școli se pune foarte mult accentul pe competiția între elevi și mai puțin pe competiția între tine cel de ieri și cel de azi.

Care sunt lecțiile pe care tu le înveți de la copii și ce-ți place cel mai mult în meseria de profesor? 

Se spune că „este vai de profesorul care nu învață nimic de la elevii săi” și, credeți-mă, aceste cuvinte sunt perfect valabile pentru orice profesor, indiferent de domeniul pe care îl predă sau în care activează. Sunt multe lucrurile pe care le apreciez și pe care le iau ca lecții de viață de la „micii mei prieteni”, cum le spun eu. Le apreciez sinceritatea și franchețea cu care spun lucrurilor pe nume. Apoi, felul în care se implică total în lucrurile care le plac. La ei nu există jumătăți de măsură. Apoi, copiii au prietenii sincere și își spun mereu în față ce gândesc. Din păcate, o dată cu trecerea anilor, unii dintre ei încep să se „pregătescă” pentru viața de adult și primele schimbări făcute sunt cele care țin de ascunderea sentimentelor și își pun pe față o veritabilă mască sub care își ascund adevăratele sentimente. Alții, însă, reușesc să-și păstreze copilul din ei cât mai la vedere.

Ce te motivează zi de zi?

Motivațiile mele de a merge mai departe țin foarte mult de familie, de fiul și de soția mea, dar și de micii mei prieteni, care de multe ori mă inspiră în cele mai nebănuite moduri.

Care e cea mai mare satisfacție a ta profesională?

Am avut pe parcursul anilor multe satisfacții profesionale. Am avut copii care au câștigat premii și medalii prin tot felul de concursuri, însă nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl ai când, după ani, te întâlnești pe stradă cu un fost elev de-al tău și pur și simplu îți mulțumește pentru ce l-ai învățat și pentru ce ai făcut pentru el.

Care sunt temerile tale și cum le depășești?

Aș vrea să încheiem într-o notă optimistă și, de aceea, vă spun că privindu-mi fiul și pe micii mei prieteni cu care lucrez cum își depășesc propriile temeri și cum merg hotărâți de parcă toată lumea este a lor, nu am cum să nu mă molipsesc de la ei și să-mi înving și eu propriile temeri legate de hibele societății în care trăim. Am marele noroc să fiu în preajma copiilor și să învăț multe de la ei. De aceea, îi provoc pe cei care au CURAJUL necesar, să îi observe cu atenție pe copii și să se inspire de la ei.

Leave a Reply

Your email address will not be published.