Cristian Lupșa, despre jurnalismul curajos și curele de lectură pe post de buldozer existențial

Cristian Lupșa este editorul și unul dintre fondatorii Decât o Revistă, o publicație pornită acum 7 ani din dorința unor jurnaliști pasionați de a face o revistă care să respecte standardele jurnalistice și vizuale la care țineau. Acum DoR a ajuns la numărul 22, echipa tocmai pregătește numărul 23 și continuă să adune de 4 ori pe an povești puternice, scrise cu atenție și profunzime și documentate minuțios. Poveștile sunt scrise așa cum le-ar plăcea lor să le citească, iar apoi sunt prezentate în cea mai bună formă vizuală, alături de ilustrații sau fotografii ale artiștilor români, pentru cititorii inteligenți și curioși. Și, cel mai important, revista crește susținută de comunitatea de abonați din care vă încurajăm să faceți parte și voi. Mai jos vă invităm să descoperiți din răspunsurile lui Cristi cum poveștile bune pot salva vieți și ce le lipsește unor personaje ca să devină eroi adevărați.

 1.  Decât o Revistă e un proiect de jurnalism altfel, pe care îl apreciază tot mai mulți în ultimii ani. Care e povestea revistei? Cum a început totul?

Povestea DoR am tot spus-o și scris-o și îmi cer scuze dacă sună repetitiv pentru cine o știe. Se întâmpla în aprilie 2009 și n-a pornit ca o idee de proiect pe termen lung. Povestea e simplă: un grup de jurnaliști (care lucrau la reviste aparținând de trusturi de presă) s-au strâns la o bere (mă rog, mai multe), unde, după ce s-au plâns de cum se lucra în redacțiile din care veneau, s-au gândit să facă o revistă altfel. Probabil mai puțin superficială. Nu atât din punct de vedere al conținutului, cât al grijii acordate documentării, scrierii, vizualului, designului etc. Ca subiecte și ca ton am încercat să captăm ceva din spiritul României de-atunci. Imboldul a venit dintr-o lipsă, o nemulţumire că nu exista pe piață o revistă locală aşa cum ne doream să citim. În timp, această furie s-a mai potolit şi imboldul de a continua a devenit altul: nevoia de a înţelege lumea și realitatea contenporană din România scriind poveşti adevărate despre ea.

2. Dar la tine cum a început pasiunea pentru scris și pentru povești? Cum ai descoperit că vrei să faci asta?

Ai mei repetau adesea o anecdotă cu mine de când eram mic și încă stâlceam cuvinte. Se pare că umblam prin casă cu instrumente de scris, bălmăjind varianta copilărească a formulei: „Cristi scrie”. Așa că asta e o variantă. Probabil cea mai adevărată e că mi-a plăcut mereu să scriu pentru că mi-a plăcut să citesc (în adolescență am citit aproape exclusiv science-fiction). La jurnalism am ajuns pentru că am făcut ziarul școlii în liceu și facultatea asta mi s-a părut o continuare naturală. Nu știam ce înseamnă meseria și mi-au mai trebuit încă vreo 6-7 ani ca să-mi găsesc locul sub umbrela ei. Forma de jurnalism pe care o fac acum – mai degrabă o editez, căci de scris nu prea mai am timp – e una bazată pe documentarea intimă a vieții unui om sau unui eveniment și apoi transformarea documentării într-o poveste cât se poate de captivantă din care să învățăm mai multe despre noi înșine și realitățile care ne înconjoară.

O să mă opresc la un singur ingredient (că altfel discuția e lungă), pentru că e cel care dă de furcă multor povestitori aspiranți – mai ales celor care vor să spună povești în afara ficțiunii sau nonficțiunii (în PR, în business etc.) Pentru mine nu există o poveste fără un conflict, un moment de tensiune, un obstacol pus în calea unui personaj principal. Povestea nu este despre stil și descrieri lin curgătoare. Este despre personaje care încearcă să rezolve probleme, dileme, conflicte și fie reușesc, fie nu. Nu toate aceste probleme trebuie să fie războaie și catastrofe. Ele pot fi din cele mai banale: o despărțire, un job ratat, un meci pierdut. Dar important e ca ele să existe și să nu le ascundem. Eu unul nu vreau să consum o poveste care n-are o miză pentru personaj.

4. Cât de important crezi că e să citim povești, indiferent de vârstă?

Esențial. Eu cred că o poveste bine spusă salvează vieți – nu contează mediul în care e livrată (cărți, jurnalism, filme documentare, teatru etc.). Ne învață despre noi și despre lume și ne învață să trăim mai cu sens. Eu folosesc poveștile ca ghid în viață, ca modalitate de a explora alte lumi și alte realități, uneori ca pe unelte terapeutice în luptă cu propriile întrebări și probleme.

5. Ce înseamnă curajul pentru tine și când te-ai simțit cel mai curajos?

Când eram mic, curajul era cel al feților frumoși și muschetarilor – dispuși să se lupte cu oricine, oricând, oriunde, ca să salveze prințesa. Odată ce am crescut a trebuit să admit că acel curaj e pentru alții și să mă mărginesc la un curaj mai comun – acela de a încerca în fiecare zi să duc înainte un proiect care e mai mare decât mine, care mă sperie, care mă face să mă îndoiesc de mine, care mă pune adesea în poziții inconfortabile și stresante. Așa că am ajuns să privesc curajul – cel puțin pe-al meu – ca pe o disponibilitate de a mă confrunta adesea cu unul dintre cei mai periculoși dușmani: propria persoană.

6. Care au fost cele mai dificile momente ale revistei și cum le-ați depășit? 

Au fost foarte multe – de la lipsa de perspective după primele trei numere, la despărțirea de revistă timp de 10 luni cât am fost plecat la o bursă, la realizarea că nu mai avem niciun ban acum vreun an. Și astea sunt doar dificultățile memorabile, pentru că, așa cum sugeram mai sus, viața revistei și a proiectelor pe care le facem e continuu dificilă. Probabil incertă e cel mai corect termen. Iar incertitudinea e înfiorătoare pentru mulți, așa că asta e lupta constantă. Singura rețetă pe care am găsit-o e aceeași cu cea pe care le-o recomand jurnaliștilor care vor să facă povești pentru DoR: fii acolo. Zi după zi, întoarce-te pe teren și luptă pentru lucrurile în care crezi.

7. Cine sau ce te motivează în momentele grele?

Dincolo de cei apropiați, care fac tot ce pot să-mi reamintească că se poate atunci când eu tind să fiu prea pesimist, mai sunt poveștile. Nu glumeam când spuneam că le folosesc pe post de terapie. Adesea, dacă am zile în care mă urnesc cu greu, folosesc o cură de lectură pe post de buldozer existențial.

 8.  Care e cea mai mare realizare pentru tine?

Nu știu cum să măsor, pentru că în funcție de unghiul din care privim, răspunsul ar putea să fie diferit. Am să aleg însă un moment care a însemnat enorm pentru mine atât personal, cât și profesional și anume anul pe care l-am petrecut în 2013-2014 ca bursier la Nieman Foundation for Journalism la universitatea Harvard. A fost un an care mi-a întărit credința în puterea poveștilor de a ne transforma lumile (pe cele interioare și, uneori, și pe cele exterioare), un an în care am învățat cât în cinci alții și în care mi-am re-aprovizionat depozitul de curaj.

 9. Cum vezi tu evoluția DoR și cum ai vrea să vezi revista peste 10 ani?

Evoluția DoR depinde mult de evoluția comunității noastre de abonați – poate ai văzut că desfășurăm chiar acum o campanie cu cărți cadou ca s-o creștem și mai mult. Dacă ea continuă să crească, dacă vom găsi noi cititori dornici să afle poveștile României moderne, atunci vom putea și noi să continuăm să fim o oază de conținut unde să te simți oarecum ferită de bombardamentul de informații în care trăim în fiecare zi și care probabil se va intensifica.

 10. Dacă ai putea să alegi o singură poveste de curaj despre care să scrii, care ar fi aceea? 

Pentru că nu-mi plac răspunsurile care nu sunt ancorate în ceva concret, o să-ți spun că mă bucur că lucrăm la o serie de povești despre curaj care se desprind din tragedia din Colectiv din toamna trecută. Mai precis, povești despre curajul de a merge înainte, atât al celor care au fost acolo, cât și al celor care au pierdut prieteni dragi sau rude. Este, în acest moment, una dintre cele mai convingătoare forme de curaj care ne este apropiată.

surse foto: Cătălin Georgescu , Redacția DoR

Leave a Reply

Your email address will not be published.