Împreună Rezistăm sau comunitatea celor care au pornit schimbarea

Cristina Hurdubaia (sau Hurdis cum îi spune toată lumea) este unul dintre motoarele care a pus în mișcare comunitatea Împreună Rezistăm, începând cu a doua zi de după tragedia Colectiv. A organizat atunci pe Facebook o armată de oameni debusolați, marcați de pierderile suferite și care-și doreau să contribuie cumva pentru a face lucrurile măcar un pic mai bune. Am încercat să facem împreună o miniretrospectivă a ultimelor luni și îi mulțumim pentru răspunsurile sincere. Sperăm să vă bucurați de acest interviu despre curaj și lecții puternice de viață.

Împreună Rezistăm e comunitatea strânsă în urma tragediei Colectiv și care a fost într-un fel motorul evenimentelelor care s-au întâmplat ulterior. Cum s-a format acest nucleu atât de puternic?

Nucleul ăsta a avut noroc de o promovare bună, de fapt, aici a fost, în primul rând, butonul magic.

Pe 1 noiembrie, am creat pagina de Facebook, pe care am postat și postez zilnic de câteva ori. Pentru că grupul de voluntari a făcut lucruri bune și frumoase atunci, imediat după tragedie – marșul de pe 1 noiembrie, strângerea de fonduri prin Fundația Estuar, realizarea unei baze de date cu familiile victimelor, pentru ca Estuar să poată împărți banii, organizarea concertului caritabil de la Arenele Romane, mobilizarea pe teren pentru a se aduna nevoile victimelor de către Asproas, inițierea unei petiții pentru cursuri de prim ajutor obligatorii în școli, care a fost preluată de niște parlamentari, organizarea comemorărilor Colectiv în fiecare lună, toate acestea, promovate pe pagina de FB, cel mai adesea, sau sub formă de comunicate de presă, când am simțit nevoia, prin intervenții la tv, atunci când ni s-a solicitat, au dus la formarea acestei comunități online, care este, într-adevăr, neașteptat de puternică. Oamenii au încredere în noi și asta este minunat.

Au trecut deja 3 luni, cum simți că a evoluat comunitatea?  

Vă dau un exemplu concret, acum 3 săptămâni, am inițiat acțiunea „Copacul cu haine”, unde am strâns în Cișmigiu, pe un ger cumplit, timp de o săptămână, haine pentru persoanele fără adăpost. Prin această comunitate, am reușit să mobilizez o grămadă de lume, doar creând un event de FB. Gestul a dus la crearea altor acțiuni sociale în câteva orașe mici.

Mai mult decât atât, am tot postat tot felul de alte cazuri sociale care nu au legătură cu Colectiv, cazuri care au fost rezolvate aproape în totalitate – o bătrână avea nevoie de o sobă – s-a rezolvat, un băiat avea nevoie de încălțăminte de iarnă – s-a rezolvat, iar lista e destul de lungă. E uimitor, sinceră să fiu, câtă încredere are lumea în noi. Și culmea e că toată lumea are impresia că suntem mulți. Nu, nu suntem mulți, ne numărăm pe degetele de la o singură mână și tot nu ajungem la 5 🙂 Cei mai mulți dintre voluntarii grupului s-au retras cam după concertul umanitar pentru victime. Dar, na, fiecare își cunoaște prioritățile în viață și e normal, de altfel. Eu am ales să rămân, pentru că eu cred că sunt făcută pentru a ajuta oamenii. Nu visez să salvez lumea, dar atât cât pot să ajut, o fac până la cer și înapoi. Eu printre oameni mă simt eu. De asta visez să mă întorc în presă, pe care am abandonat-o o perioadă, pe fond de oboseală – ca să fac reportaje (sociale, în special) despre și cu oameni. Colectiv mi-a făcut un dor teribil de scris. Și de oameni.

 Ce înseamnă curajul pentru tine și când te-ai simțit cea mai curajoasă?

M-am tot gândit și eu la asta în ultimul timp, pentru că mulți mă tot întreabă. Nu știu ce să zic, mie mi se pare normal să fiu curajoasă, probabil că asta mi-e structura 🙂

Nu am o definiție a curajului, dar știu așa: că e uman să greșim, că am trăi într-o lume mai bună dacă am recunoaște când greșim – uite, asta e o formă de curaj la mine, când greșesc, recunosc cu orice risc. Tot o formă de curaj e și faptul că spun oamenilor ce gândesc și cum gândesc, tot cu orice risc.

Poate că de aici până la curajul real – de a scrie anchete, pentru că eu la bază sunt jurnalist, de fapt, de a cere parlamentarilor să schimbe articole de legi, atunci când e cazul – nu e decât un pas.

În povestea Colectiv mă simțeam curajoasă în fiecare dimineață, imediat după tragedie, când știam că începând cu ora aia până la miezul nopții, nu am timp să bocesc, să mă gândesc la durerea nimănui, eu aveam treabă.

Ultima dată m-am simțit curajoasă acum 2 săptămâni. La acțiunea „Copacul cu haine”, au apărut la un moment dat niște femei cu fuste colorate însoțite de niște bărbați cu mustăți răsucite, care au început să cotrobăie printre sacii cu haine.

Când am țipat odată în parc, spunându-le să dispară în 2 secunde (erau vreo 8, așa), au dispărut în următoarele 2 secunde. După aceea, am rămas singură cu vreo 6 oameni ai străzii, care stau pe la Gara de nord și care veniseră să le dau haine. Ore întregi am stat cu ei, am povestit, i-am ajutat să găseasca haine și în timpul ăsta veneau oameni și mă întrebau – nu vă supărați, nu vă e frică? :))

Păi, de ce să-mi fie frică? Și ei sunt tot oameni, dacă au avut ghinionul de a dormi în stradă, nu înseamnă că-s criminali. Eu m-am și împrietenit cu ei. Le-am aflat povestea, le-am răspuns la întrebări, i-am încurajat cât am putut. Unii au vrut musai să facă fotografii cu mine. Altul a venit la mine la Pasajul Universității, acum câteva zile, să îmi mulțumească pentru haine și să îmi demonstreze că le poartă și că nu le-au vândut. Poate că ar trebui să învățăm toți câte un pic să-i acceptăm în jurul nostru. Normal că devin agresivi când simt pericol. La mine nu e cazul, eu cred că trebuie să fim oameni cu toți oamenii din jur – nu contează statutul social, nu contează câtă școală au. În plus, poate ar fi timpul să învățăm cu toții trei cuvinte magice: Bună ziua, mulțumesc și îmi cer iertare. Ne-ar face viața mai frumoasă.

Ce a fost cel mai dificil în acest timp și cum ați depășit momentele grele?    

Dacă ne referim la Colectiv, cel mai dificil moment a fost când m-a sunat primul părinte căruia îi murise copilul, ca să îmi ceară ajutorul. Eu m-am blocat pe moment, pentru că nu eram pregătită. Un alt moment dificil a fost când într-o dimineață pur și simplu corpul meu refuza să se ridice din pat și să plece la treabă. Am stat vreo 4 ore cu privirea în gol și în timpul ăsta îmi tot repetam în cap că eu nu mai pot continua. După 4 ore, cred că m-a tras îngerul meu de o mânecă și m-a ajutat să mă ridic, cu mult curaj, din pat.

Care e cea mai mare realizare a voastră?

La nivel macro, strângerea de fonduri prin Fundația Estuar. La nivel micro, cam zilnic realizăm câte ceva – găsim joburi pentru oamenii din Coletiv, case de închiriat, soluții pentru tot felul de probleme sociale, juridice, tehnice.

Care au fost lecțiile pe care le-ați învățat? Cu ce ai rămas după această perioadă?

Nu știu ce au învățat ceilalți, dar știu despre mine. Că am realizat că viața e la o secundă de moarte, drept pentru care am învățat să nu mai pun la suflet mereu toate banalitățile fără sens. Am reînvățat să ajut oamenii la nivel macro (eram într-o stare de amorțire de vreo câțiva ani), am învățat să iert mai ușor și până la capăt, am învățat să mobilizez oamenii să facă lucruri concrete, am învățat să lupt din nou.

Cine te-a motivat în momentele acelea? Cât de important e sprijinul celor din jur?

Sincer? Nu cred că m-a motivat cineva. Și nu cred că sprijinul contează, în ceea ce mă privește, pentru că am învățat inclusiv să nu mai am așteptări de la oameni. Asta e, de fapt, marea lecție pe care am învățat-o în toată această perioadă. Faci ceva pentru oameni dacă simți, nu dacă ești motivat sau sprijinit. Și fără să aștepți ceva la schimb.                                             

Mai degrabă eu am motivat și sprijinit alți oameni, dacă mă gândesc bine 🙂 Și au fost destui care m-au întrebat de ce m-am băgat eu în povestea asta și destui care mi-au scris sau spus cuvinte frumoase. Eu încă mai cred că toți oamenii ar trebui să aibă spirit civic și să fie voluntari în acțiuni sociale. Eu încă mai cred că ceea ce fac eu, de exemplu, nu va rămâne doar la statutul de exemplu, ci va ajunge la statut de normalitate.

Dacă eu eram în altă țară, mai zdravănă la cap, unde lucrurile merg firesc, n-aș fi ajuns niciodată eu un subiect de presă, eu așa cred. Nu văd de ce e o știre faptul că mă ocup de problemele victimelor #Colectiv sau că strâng haine pentru oamenii străzii. E chiar trist, dacă gândim obiectiv.

Cum privești acum impactul pe care l-a avut întreaga mișcare de după tragedie?       

Încă mi-e foarte foarte greu să vorbesc despre tragedie. Acum, nu văd mare impact. Nu văd mari realizări, nu văd mari schimbări, nu văd interes. Dar poate că sunt subiectivă. Prea implicată. Poate pun prea multă pasiune.

Uitați-vă la statul român care nu a fost în stare să facă o celulă de criză reală în tragedia Colectiv și care a așteptat și așteaptă ca noi voluntarii și ONG-urile să îi facem treaba. E altă situație tristă MADE IN RO.

Cum vezi lucrurile evoluând de acum încolo, cum se vor raporta oamenii de acum încolo la ce s-a întâmplat?

Nu văd mare evoluție. Singurul lucru pozitiv este că oamenii au devenit ceva mai sensibili, parcă nu mai sunt așa nepăsători la problemele sociale. Mă tot întreb – dacă eu aș fi organizat acțiunea „Copacul cu haine” din Cișmigiu înainte de Colectiv, s-ar fi mobilizat oamenii la fel de mult ca acum? Hai să mai folosesc o dată cuvântul trist – deși eu sunt un om optimist de felul meu – răspunsul meu la întrebarea mea de mai sus e negativ. Dar sper din suflet să mă înșel.

Dacă ar fi să le transmiți un singur mesaj tinerilor care sunt curajoși și-și doresc să vadă o schimbare pozitivă în societate, ce le-ai spune?   

Le-aș spune doar atât – cu cât sunt mai curajoși și fac lucruri concrete și bune pentru oamenii din jur, cu atât o să își facă singuri o viață un pic mai bună și mai frumoasă. Eu cred în Dumnezeu și în îngeri și cred cu tărie că „cu cât dăruiești mai mult, cu atât primești mai mult”. Iar satisfacția ta personală atunci când ajuți și faci lucruri frumoase pentru oameni, pentru societate, e maximă când vezi că se poate. Motto-ul meu (pe bune) în viață este „dacă fiecare dintre noi ar face în fiecare zi câte o faptă bună, oricât de mică ar fi aceasta, am avea cu toții o viață din ce în ce mai frumoasă”.

PS – Mulțumesc din suflet tuturor celor care s-au implicat în povestea Colectiv: Amedeea Enache, Mariana Armean, Cezara Moroșanu, Andrei Irode, Andreea Nedelea, Cătălin Davidescu, Alin Voica, Ana Rădulescu, Cătălin Catană, Gabi Diaconu, The Kriptonite Sparks, Fundația Estuar, ONG-ului Asproas; mulțumesc jurnaliștilor care au crezut în munca noastră și au ținut morțiș să facă cunoscută comunitatea sau activitatea Împreună Rezistăm: Alex Dima – Pro TV, Ioana Ciurlea – Digi Tv, Agerpres, Antena 1, pressone.ro, EVZ Republica Moldova, România Tv și tuturor celor care au preluat, constant, informațiile noastre cele mai importante de pe pagina de FB Împreună Rezistăm. 

Mulțumesc vouă, celor de la Curaj România.

Căci, nu? Doar Împreună Rezistăm!

 

 

Sursa foto: Împreună Rezistăm

Leave a Reply

Your email address will not be published.